Aşa cum în India au apărut cele mai multe dintre religiile şi filozofiile care s-au impus în Asia de Est, Levantul este regiunea în care s-au născut credinţele lumii occidentale. Misionarii din Salem au răspândit învăţătura lor peste tot în afara Asiei de sud-vest, prin Palestina, Mesopotamia, Egipt, Iran şi Arabia. În unele zone din această regiune învăţăturile lor au prins roade; în alte locuri au cunoscut eşecul. Uneori eşecurile au avut de-a face cu lipsa de înţelepciune, alteori cu situaţii care le-au scăpat de sub control.
I. Religia din Salem în Mesopotamia
Cu două mii de ani înainte de Hristos religiile din Mesopotamia tocmai îşi pierduseră vechile învăţături ale setiţilor şi se aflau sub influenţa puternică a unor credinţe primitive, care erau susţinute de două grupuri de invadatori: beduinii semiţi care se aşezaseră în deşertul din partea vestică şi barbarii călăreţi care veniseră dinspre nord.
Popoarele adamite şi-au păstrat însă obiceiul de a onora prin odihna a şaptea zi a săptămânii. În perioada lui Melchisedec această zi era considerată ca o zi care aduce ghinion. Era privită ca ceva sacru şi de aceea era interzis să călătoreşti, să găteşti sau să faci focul, era privită ca o zi a celui rău. Evreii au adus cu ei în Palestina multe din tabuurile pe care le-au găsit în Mesopotamia. Printre acestea s-a aflat şi restricţia babiloniană faţă de a şaptea zi, pe care ei au transformat-o în Sabat. Cu toate că învăţătorii din Salem au lucrat mult ca să rafineze şi să exalte religiile din Mespopotamia, nu au avut succes în a aduce printre oamenii din această zonă, care erau atât de diferiţi, recunoaşterea permanentă a unui singur Dumnezeu. Această învăţătură a avut o creştere ascendentă peste 150 de ani, iar apoi, treptat, a lăsat loc vechilor credinţe care aveau o mulţime de zei.
Învăţătorii din Salem au redus mult din numărul zeilor care erau veneraţi în Mesopotamia, ramânând la un moment dat doar şapte: Baal, Shamash, Nabu, Anu, Ea, Marduk şi Sin. Ca o înaltă recunoaştere a acestei învăţături noi au înnobilat trei dintre aceşti zei acordându-le supremaţia asupra celorlalţi. Triada babiloniană era compusă din Baal, Ea şi Anu, adică zeul pământului, al mării şi al cerului. Alte triade au apărut în localităţi diferite, toate reminiscente ale învăţăturilor andite şi sumeriene, iar ca insignă au adoptat-o pe cea a lui Melchisedec, trei cercuri concentrice.
Învăţătorii din Salem niciodată n-au căutat să umbrească popularitatea lui Istar, mama zeilor şi spiritul fertilităţii. Ei au rafinat mult ceremonialul de venerare al acestei zeiţe, dar babilonienii şi vecinii lor n-au renunţat niciodată complet la formele lipsite de calitate prin care practicau sexualitatea. Devenise o practică universală, în toată Mesopotamia, pentru toate femeile ca cel puţin o dată, la tinereţe, să se împreuneze cu străinii; iar aceasta era privită ca o devoţiune cerută de Istar. Credeau că fertilitatea depindea în mare parte de acest sacrificiu sexual.
Progresul pe care l-a cunoscut la început învăţătura lui Melchisedec a fost o mare recunoaştere a lui Machiventa până în timpul lui Nabodad, şeful şcolii din Kis, care s-a decis să organizeze un atac împotriva practicilor dominante din templul prostituţiei (templul zeiţei Istar), dar misionarii din Salem au eşuat în efortul de a face această reformă socială, iar acest eşec a stat la baza contestării celor mai importante învăţături spirituale şi filozofice.
Contestarea învăţăturii din Salem a fost urmată de o mare propagandă care susţinea practicarea cultului lui Istar. Acest ritual a invadat Palestina prin Ashtoreth, Egiptul prin Isis, Grecia prin Afrodita şi triburile din nord Astarte. Toate aveau legătura cu venerarea lui Istar, căreia preoţii babilonieni i-au dat o forma nouă, cea de a urmări stelele. Experienţa astrologică are rădăcini adânci în cunoaşterea mesopotamiană, prezicerea viitorului devenise o modă, şi secole la rând preoţimea a făcut orice ca să o deterioreze.
Melchisedec şi-a sfătuit ucenicii ca să propăvăduiască despre un Dumnezeu unic, Tată şi Creator a toate, şi să predice doar învăţătura divină a credinţei personale. Adesea, însă, invăţătorii au căzut în eroare, cerând un efort prea mare din partea celorlaţi, un efort care excludea evoluţia lentă, după puterile fiecăruia, dar care urmărea o evoluţie bruscă şi făcută cu forţa. Misionarii lui Melchisedec au creat în Mesopotamia un nivel moral mult prea ridicat pentru oamenii acelor locuri; ei au cerut prea mult de la aceştia şi de aceea intenţia lor, care a fost nobilă a eşuat. Au predicat o doctrină pozitivă, dar care avea trasate tot felul limite; au proclamat realitatea adevărată a Tatălui Universal, dar au devenit confuzi în dorinţa lor de a face reforma printre valorile lor morale şi asfel marea lor misiune a fost în cea mai mare parte deturnată, pierzându-se în frustrare şi iritare.
Doar într-o singură generaţie cartierul general al misionarilor din Salem de la Kis s-a desfinţat, iar propaganda care s-a făcut pentru a prezenta credinţa într-un singur Dumnezeu, în cea mai mare parte n-a avut nici un rezultat. Însă au persistat mici şcoli care predaseră învăţăturile din Salem. Erau grupuri mici care au continuat să creadă într-un singur Dumnezeu, şi care au luptat împotriva preoţilor mesopotamieni care practicau idolatria şi imoralitatea.
A urmat o perioada în care, după ce le-a fost refuzată învăţătura, misionarii din Salem au scris o mare parte din Psalmii care sunt acum în Vechiul Testament. I-au scris pe piatră, care mai târziu au fost descoperiţi de preoţii evrei în timpul captivităţii lor. Aceştia au fost incluşi în colecţia lor de imnuri fiind apoi atribuiţi autorilor evrei. Aceşti Psalmi frumoşi, găsiţi în Babilon nu au fost scrişi în templele de la Bel-Marduk; ei sunt opera descendenţilor primilor misionari din Salem. Comparativ cu combinaţiile magice folosite de preoţii babilonieni sunt foarte atractivi. Cartea lui Iov este o prezentare foarte bună a învăţăturilor din Salem care s-au predat la şcoala din Kis şi în toată Mesopotamia.
O mare parte din cultura religioasă a Mesopotamiei şi-a găsit loc în literatură şi ritualul evreiesc şi în munca faraonilor egipteni. Amenemope şi Akenaton. Egiptenii au perpetuat într-un mod admirabil învăţăturile datoriei sociale, care se regăsesc iniţial la primii mesopotamieni antiţi şi care au fost pierdute aproape în totalitate de babilonienii de mai târziu, care ocupaseră valea Eufratului.
II. Perioada de început a religiei în Egipt
Învăţăturile originale ale lui Melchisedec s-au înrădăcinat puternic în Egipt de unde mai târziu au fost transmise şi în Europa. În valea Nilului religia s-a modificat periodic prin apariţia descendenţilor raselor superioare ale nodiţilor, adamiţilor şi mai târziu a andiţilor din valea Eufratului. Din când în când, mulţi dintre administratorii civili ai Egiptului au fost sumerieni. Aşa cum în India a existat cea mai complexă combinaţie de rase din lume, în Egipt s-a dezvoltat cel mai complet amestec de filozofie religioasă care a existat vreodată pe Pământ, şi care din Valea Nilului s-a răspândit în multe părţi ale lumii.
Evreii au preluat de la babilonieni o mare parte din ideea creaţiei, dar conceptul de providenţă divină l-au asimilat de la egipteni.
Tendinţele de a accepta învăţătura din Salem, care au fost mult mai puternice în Egipt decât în Mesopotamia, au avut motivaţii mai mult politice şi morale decât filozofice sau religioase. În Egipt, fiecare şef de trib, după ce îşi câştiga tronul prin luptă, a căutat să perpetueze propria sa dinastie prin proclamarea zeului care-i reprezenta tribul ca zeu primordial şi creator al tuturor celorlaţi zei. În acest fel egiptenii au început să folosească treptat ideea de zeu suprem, o fază avansată a doctrinei de mai târziu, care vorbea de ideea unei divinităţi universale. În Egipt monoteismul a avut faze fluctuante, a fost acceptat, apoi a fost respins multe secole. Întotdeauna credinţa într-un singur Dumnezeu a caştigat teren, dar niciodată nu a dominat conceptele politeiste care erau mult mai evoluate.
Triburile din Egipt au avut propriul lor totem de foarte devreme. Acesta era foarte asemănător cu ceea ce se ştie de la amerindienii de acum.
În timp, egiptenii au observat că trupurile celor morţi, care erau aşezate în morminte aflate în apropierea unei ape sărate erau mai bine conservate –îmbălsămate– prin acţiunea sodei care se impregnase în pământ. Aceste observaţii i-au condus spre acele experimente din care mai târziu a rezultat practica îmbălsămării celor morţi. Egiptenii credeau că păstrarea trupului ajuta pe cel mort în drumul spre viaţa următoare.
Secole la rând egiptenii au crezut că mormintele protejează trupul, care după moarte va supravieţui într-un mod plăcut. Preoţii scriau pe plăcile mormintelor în care erau îngropaţi cei morţi texte plăcute, crezând astfel că morţii sunt protejaţi împotriva celor care încercau să le ia inima pe lumea cealaltă. S-a făcut o clasificare a acestor texte magice care s-a păstrat în “Cartea egipteană a morţilor.”
Superstiţiile din aceste vremuri sunt ilustrate foarte bine de credinţa generală a eficienţei pe care o are saliva ca factor de vindecare. Această idee îşi are originea în Egipt şi apoi s-a răspândit în Arabia şi Mesopotamia. În legendara bătălie dintre Horus şi Set, tânărul zeu şi-a pierdut un ochi, dar după ce a fost înfrânt Set, ochiul său a fost aşezat la loc de înţeleptul zeu Thoth, care a scuipat pe membrana acestuia şi s-a vindecat.
Mult timp, egiptenii au crezut că stelele care strălucesc noaptea pe cer sunt sufletele celor care au avut o moarte merituoasă; alţi supravieţuitori credeau că sunt absorbiţi de soare. A fost o perioadă certă, în care venerarea soarelui a devenit o preocupare majoră printre egipteni. Pasajul prin care se intra în Marea Piramida are o direcţie înclinată, îndreptată direct spre Steaua Polară, astfel încât sufletul faraonului poate să meargă direct spre constelaţia stabilită, unde se presupune că ar fi reşedinta regilor, atunci când iese din mormânt.
Când s-a întrupat Melchisedec, egiptenii aveau o religie mult avansată faţă de vecinii lor. Ei credeau că un suflet atunci când este luat, dacă este însoţit de formule magice, potrivite pentru el, poate evita intervenţia spiritelor rele şi poate ajunge cu bine în sala de judecată a lui Osiris. Aici dacă se constata că nu este vinovat de “crimă, jaf, minciună, adulter, furt şi egoism” va fi admis în zona fericirii supreme. Dacă greutate sufletului începe să se balanseze şi dacă este găsit vinovat va fi trimis în iad, la Devoratori. Într-un fel, acesta a fost un concept avansat al vieţii de apoi, comparativ cu credinţele oamenilor care-i înconjurau pe egipteni.
În teologia evreilor, conceptul judecării păcatelor după moarte a fost preluat de la egipteni. Cuvântul “judecată” apare doar o singură dată în toata cartea Psalmilor şi acest psalm special a fost scris de un egiptean.
III. Evoluţia conceptelor morale
Chiar dacă o mare parte din cultura şi religia Egiptului a fost preluată de la andiţii din Mesopotamia şi apoi a fost transmisă, treptat, celorlalte civilizaţii printre care evreilor şi grecilor. Mult, foarte mult din idealismul etic şi social al egiptenilor a apărut în Valea Nilului, ca o evoluţie completă a oamenilor.
Evoluţia morală nu depinde în întregime de revelaţie. Cele mai înalte concepte morale se pot ivi din experienţa proprie a omului. Omul poate descoperi valori spirituale şi poate avea chiar trăiri interioare din propria sa experinţă deoarece în el exista un spirit divin. Consecinţele unor astfel de evoluţii naturale precum şi ale caracterului uman au fost de asemenea extinse de apariţia periodică a unor învăţători spirituali care propăvăduiau adevărul, cum au fost cei din vechime, perioada celui de-al doilea Eden, iar mai târziu Melchisedec cu reşedinta sa din Salem.
Cu mii de ani înainte ca învăţătura din Salem să pătrundă în Egipt, întelpţii lor au vorbit despre dreptate, moderaţie şi evitarea avariţiei. Cu trei mii de ani înainte de apariţia scrierilor evreieşti, motto-ul egiptenilor era: “Stabilitatea aparţine omului care are drept standard moralitatea; care trăieşte urmând această cale.” Ei au învăţat amabilitatea, moderaţia şi discreţia. Mesajul unuia dintre cei mai mari învăţători ai acestei perioade a fost: “Fă bine şi lucrează corect cu toţi cei pe care îi întâlneşti.” Triada egiptenilor în această perioadă a fost Adevărul-Dreptatea-Moralitatea.
Doctrinele din Salem au avut succes pe solul acestor idei morale. Conceptele de bine şi rău au găsit repede răspuns în inimile oamenilor care credeau că “Viaţa este dată pentru linişte, iar moartea pentru greşeală.” Liniştea este pentru cel care iubeşte; greşeala este pentru cel care urăşte şi destestă. Secole la rând locuitorii din Valea Nilului au trăit cu aceste standarde morale, care au intrat în viaţa lor cu mult înainte de apariţia conceptelor de corect/greşit; bine/rău.
Egiptul a fost intelectual şi moral, dar nu a fost spiritual. Timp de şase mii de ani egiptenii au avut doar patru mari profeţi. O anumită perioada l-au urmat pe Amenemope; l-au omorât pe Okhban; l-au acceptat pe Akenaton, dar entuziasmul care i-a cuprins a fost de scurtă durată; pe Moise l-au refuzat. Circumstanţele au fost mai mult politice decât religioase atunci cand i-au uşurat drumul lui Avraam, iar mai târziu şi pe a lui Iosif, în propăvăduirea învăţăturii din Salem.
Când misionarii din Salem au intrat pentru prima dată în Egipt au întâlnit această înaltă cultura morală amestecată cu standardele morale modificate ale imigranţilor mesopotamieni. Aceşti profeţi din Valea Nilului au fost cei dintâi, care au afirmat conştient că au făcut cunoştinţă cu vocea divinităţii.
IV. Învăţăturile lui Amenemope
Foarte devreme, în Egipt a trăit un profet pe care unii l-au numit “fiul omului”, iar alţii i-au spus Amenemope. Acesta a văzut, având o conştiinţă elevată, punctul culminant al arbitrajului dintre bine şi rău, a renunţat la pedeapsa pentru păcat şi a anunţat salvarea prin aşa numita divinitate solară.
Amenemope i-a învăţat pe egipteni că bogaţiile şi averea sunt un dar de la Dumnezeu, şi acest concept a influenţat mai târziu complet filozofia evreilor. Acest învăţător nobil credea că conştiinta divină era factorul determinanat în toate direcţiile; astfel fiecare moment ar trebui să fie trăit în prezent şi cu responsabilitate faţă de Dumnezeu. Învăţăturile acestui înţelept au fost traduse treptat în ebraică şi au devenit o carte sacră pentru ei cu mult înainte ca Vechiul Testament să fie limitat prin scris. Verticalitatea şi onestitatea stăteau la baza încrederii care i s-a acordat, iar aceste sentimente nobile din trecut ar trebui să onoreze pe fiecare om de stat de azi.
Acest bărbat înţelept de pe Nil spunea că: “Bogăţiile au aripi şi zboară cât ai clipi-astfel că lucrurile pământeşti sunt deşertăciune.” Marea lui rugăminte era: “Salvaţi-vă de frică!” I-a sfătuit pe toţi să renunţe la “vorbele oamenilor” pentru “legile lui Dumnezeu”. În esenţă el învaţa pe alţii astfel: “Omul propune, dar Dumnezeu dispune”. Învăţăturile lui, traduse în ebraică, au dat în Vechiul Testament “Cartea Proverbe”. Traduse în greacă, ele au influenţat treptat filozofia religiei eleniste. Mai târziu, Philo, filozoful alexandrin, a avut o copie din Cartea Înţelepciunii, care avea la bază învăţăturile lui Amenemope.
Amenemope nu a fost cel mai mare dintre învăţătorii religioşi ai timpului său, dar a fost cel mai influent, deoarece a influenţat treptat două verigi de bază, care au dat naştere civilizaţiei occidentale-evreii, în mijlocul cărora credinţa religioasă a Occidentului a evoluat în cel mai înalt grad, şi grecii care au dezvoltat gândirea filozofică pură, summumul fiind nivelul european.
În Cartea Evreilor, Proverbe, capitolele 15, 17, 20 şi 22 versetul 17, precum şi capitolul 24 versetul 22 sunt aproape aceleaşi cuvinte din Cartea Înţelepciunii a lui Amenemope. Primul Psalm din colecţia de Psalmi a evreilor a fost scris de Amenemope şi este esenţa învăţăturii lui Akenaton.
V. Remarcabilul Akenaton
Încetul cu încetul învăţăturile lui Amenemope au început să dispară din minţile egiptenilor, până când prin influenţa unui medic salamit, o femeie din familia regală a îmbrăţişat învăţăturile lui Melchisedec. Această femeie a avut o mare influenţă asupra fiului său Akenaton, faraonul Egipului, care a acceptat această doctrină despre un singur Dumnezeu.
De la dispariţia fizică a lui Melchisedec, nici o fiinţă umană, din acele vremuri nu a avut un concept atât de clar al religiei din Salem, aşa cum l-a avut Akenaton. Fără nici o îndoială acest tânăr faraon egiptean este una dintre cele mai remarcabile persoane din istoria umanităţii. În timpul crizei spirituale din Mesopotamia, el a menţinut vie în Egipt învăţătura lui El Elyon, Singurul Dumnezeu, continuând astfel linia filozofică monoteistă, care era esenţială pentru viitoarea misiune a lui Iisus. Astfel se explică, printre altele, de ce Iisus, copil fiind, a fost dus în Egipt, unde câţiva dintre urmaşii spirituali a lui Akenaton l-au văzut şi şi-au extins înţelegerea cu privire la etapele misiunii sale divine pe pământ.
Moise, marele personaj, care a trăit în perioada dintre Melchisedec şi Iisus, a fost pentru umanitate onoranta conexiune dintre rasa evreiascş şi familia regală egipteană; Akenaton avea adaptabilitatea şi competenţa naturală a lui Moise. El a manifestat geniu politic, ca să pregătească surprinzătoarea preluare a conducerii religioase, care a transformat apoi Egiptul în cea mai mare naţiune monoteistă din acea epocă. Dacă acest lucru a fost aşa, fără nici o îndoială, Iisus a trăit cea mai mare parte a vieţii sale pe pământ în Egipt.
Niciodată, în toată istoria umanităţii, un rege nu a acţionat atât de metodic, pentru a influenţa o întreagă naţiune, ca să treacă de la politeism la monoteism aşa cum a făcut acest extraordinar Akenaton. Luând o decizie surprinzătoare acest tânăr conducător s-a rupt de trecut, şi-a schimbat numele, şi-a abandonat capitala, a construit un întreg oraş nou, a creat o artă şi literatură nouă pentru un întreg popor. Dar, s-a mişcat prea repede; a construit prea mult, mai mult decât ar fi făcut dacă ar fi luat-o mai încet. A eşuat, din nou, în intenţia de a crea stabilitate şi prosperitate materială pentru poporul sau. Toate reacţiile împotriva învăţăturii sale religioase au fost nefavorabile cand au apărut, treptat, calamităţi produse de inundaţii şi opresiunea, care s-a extins asupra egiptenilor.
Acest om cu o viziune uluitor de clară şi cu o capacitate extraordinară de a acţiona singur a avut discernământul politic al lui Moise. Ar fi schimbat întreaga istorie a evoluţiei religioase şi revelarea adevărului în lumea occidentală. În timpul vieţii a fost capabil să contracareze activităţile preoţilor, pe care i-a discreditat în general, dar ei şi-au păstrat credinţele lor în secret şi au trecut imediat la acţiune atunci când tânărul faraon şi-a pierdut puterea şi nu le-a fost greu să lege toate problemele egiptenilor cu monoteismul instaurat în timpul domniei.
Foarte înţelept, Akenaton, a căutat să instaureze monoteismul sub aparenţa unui zeu-soare. Această decizie l-a apropiat de venerarea Tatălui Universal; includerea tuturor zeilor în venerarea soarelui a fost făcută la sfatul doctorului salamit. Akenaton a generalizat astfel doctrinele credinţei în Aton respectând în acelaşi timp o relaţie familiară cu divinitatea. A creat o religie, care recunoştea relaţia şi venerarea dintre om şi Dumnezeu.
Akenaton a fost destul de înţelept ca să menţină în aparenţă venerarea lui Aton, zeul-soare, în timp ce şi-a ghidat prietenii spre venerarea Dumnezeului Unic, creatorul lui Aton şi Tatăl Suprem al tuturor. Acest tânăr faraon-învăţător a fost un scriitor prolific, fiind autorul expunerii “Dumnezeul Unic”, o carte cu 31 de capitole, pe care preoţii, atunci când şi-au recăpătat puterea, au distrus-o în mod special. Deasemenea, Akenaton a scris 137 de imnuri, dintre care 12 fac parte acum din Psalmii din Vechiul Testament, consideraţi oficial scrieri ale evreilor.
În viaţa de zi cu zi, cuvântul de bază al religiei lui Akenaton a fost “moralitate”. Acest concept s-a răspândit foarte repede fiind acceptat pe plan internaţional, precum şi valorile etice ale acestei naţiuni. Aceasta a fost o generaţie, care a practicat, într-o formă uimitoare, pietatea personală. S-a caracterizat printr-o aspiraţie autentică în dorinţa de a-l gasi pe Dumnezeu şi totodată de a-l cunoaşte. Majoritatea egiptenilor din această generaţie, atât bărbaţi cât şi femei, au fost persoane inteligente.
În zilele acelea, pozitia socială sau bogăţia nu oferea nici unui egiptean vreun avantaj în faţa legii. Viaţa familiară în Egipt a făcut mult ca să menţină şi să extindă cultura morala. Mai târziu, a fost o sursă de inspiraţie pentru superba familie evreiască din Palestina.
Principala slabiciune a învăţăturii lui Akenaton a fost chiar marele adevăr, învăţătura care susţinea ca Aton nu era doar creatorul Egiptului, ci era de asemenea creatorul “întregii lumi, oameni şi animale, precum şi a tuturor pământurilor străine. El se afla în toate aceste locuri care sunt ale lui şi are grijă de toţi şi de toate nevoile lor.” Aceste concepte legate de divinitate erau nobile şi înalte, dar nu erau patriotice. Asfel de sentimente religioase şi internaţionaliste au eşuat în încercarea de a extinde moralitatea armatei egiptene pe câmpul de bătălie. Din aceste motiv armata a permis preoţilor să-şi folosească armele împotriva tânărului rege şi a noii sale religii. Akenaton a avut o viziune înaintată despre divinitate, aşa cum au avut mai târziu evreii, dar a fost prea avansată ca să servească aspiraţiilor unei naţiuni constructive.
Chiar dacă idealul monoteist a suferit după moartea lui Akenaton, ideea unui singur Dumnezeu s-a menţinut în minţile multor grupuri. Ginerele lui Akenaton a trecut de partea preoţilor, s-a întors la venerarea foştilor zei, schimbându-şi numele în Tutankamon.
Capitala s-a restabilit la Teba, iar preoţii au ars pământul şi în final au obţinut a şaptea parte din Egipt. Preoţii n-au putut nimici pe de-a-ntregul tendinţa monoteistă. Pentru a se extinde ei au căutat să combine şi să-şi reducă proprii zei; familia de zei s-a micşorat din ce în ce mai mult. Akenaton a asociat discul solar cu raiul şi cu Dumnezeu Creatorul, iar această idee a continuat să lumineze inimile oamenilor din Egipt, ba chiar din întreaga lume.
Doctrina lui Akenaton a eşuat pentru că el a oferit o religie atât de avansată pentru egiptenii acelor vremuri, încât doar egiptenii educaţi au putut să înţeleaga pe deplin învăţărurile sale. Clasa agricultorilor n-a înţeles niciodată cu adevărat învăţătura sa şi de aceea, erau pregătiţi să revină alaturi de preoţii vechilor credinţe, care venerau pe Isis şi Osiris, soţul său, care se presupune ca a înviat întru-un mod miraculos după ce a fost omorât într-o manieră cruda de către Set, zeul răului şi al întunericului.
Ideea nemuririi tuturor oamenilor a fost prea avansată pentru egipteni. În concepţia lor doar regii şi cei bogaţi aveau dreptul la înviere; de aceea au îmbălsămat şi au aşezat cu atâta grijă trupurile faraonilor în morminte, pentru ziua în care vor fi judecaţi. Cu toate acestea, democraţia salvării şi învierea, pe care le propăvăduise Akenaton în general s-a menţinut, chiar dacă mai târziu s-a extins printre egipteni credinţa supravieţuirii în animale lipsite de inteligenţă.
Pe de altă parte, efortul acestui lider egiptean de a impune poporului său venerarea unui singur Dumnezeu a eşuat doar în aparenţă, ar trebui consemnat ca efectul muncii sale s-a menţinut secole la rând atât în Palestina cât şi în Grecia. Astfel Egiptul a devenit un agent de transmitere, a culturii evoluate pe pe Nil şi a religiei născute prin revelaţie de pe Eufrat, pentru toate popoarele care s-au succedat în Occident.
VI. Principiile învăţăturii din Salem în Iran
O parte din misionarii lui Melchisedec au trecut din Palestina, prin Mesopotamia, spre marele platou iranian. Mai mult de cinci sute de ani învăţătorii din Salem au avut progrese în Iran. Întreaga naţiune fusese influenţată de religia lui Melchisedec până în momentul în care regulile s-au schimbat precipitând puţin persecuţia care, practic a dus la sfârşitul învăţăturilor monoteiste ale culturii din Salem.
În secolul şase înainte de Hristos, când a apărut Zoroastru ca să reaprindă flacăra învăţăturii din Salem, doctrina întelegerii lui Avraam cu Melchisedec a fost aproape în întregime uitată.
Fondatorul acestei noi religii a fost un tânăr viguros şi curajos, care, în primul său pelerinaj la Ur, în Mesopotamia, a învăţat despre tradiţiile lui Caligastia şi despre rebeliunea lui Lucifer-în paralel cu multe alte tradiţii-care, toate i-au stimulat puternic dorinţa de a cunoaşte natura religiei sale. În timp ce se afla la Ur, ca urmare a unui vis şi-a organizat un program, pe care l-a folosit după ce s-a întors acasă. Dorea să restructureze religia poporului său. A preluat de la evrei ideea unui singur Dumnezeu. Conceptul mozaic al unui Dumnezeu Suprem era foarte clară în mintea sa, declarnându-i pe ceilalţi zei ca fiind spirite ale răului, considerându-i ca făcând parte din clasa demonilor de care auzise în Mesopotamia. A învăţat povestea celor Şapte Spirite Maestre, care aveau o tradiţie vie în Ur, creeând în acest sens un sistem de şapte zei supremi, în frunte cu Ahura-Mazda. Zeii subordonaţi acestuia i-a asociat cu: Legea Dreaptă, Gândul Bun, Guvernarea Nobilă, Caracterul Sacru, Sănătatea şi Nemurirea.
Această nouă religie a fost acţiunea unei munci şi nu rezultatul rugăciunilor sau a ritualurilor. Dumnezeul acestei religii era o fiinţă a înţelepciunii supreme, precum şi patronul civilizaţiei. A fost o filozofie religioasă militantă, care a avut curajul să lupte cu răul, pasivitatea şi cu întoarcerea la trecut.
Zoroastru nu a propăvăduit venerarea focului, dar a căutat să folosească flacăra acestuia ca simbol al purităţii şi al spiritului înţelept, ca stăpânire universală şi supremă. (Totul a fost adevărat, însă mai târziu discipolii săi l-au venerat şi s-au închinat focului.) În final, această religie s-a răspândit cu sabia, după o conversaţie avută cu un prinţ iranian. Zoroastru a căzut eroic la datorie, într-o luptă dusă pentru credinţa sa, care a fost: “Adevărul Domnului Luminii.”
Zoroastrianismul este singura credinţa care perpetuează învăţăturile din Dalamaţia (perioada în care omenirea a atins pentru prima dată un nivel spiritual foarte ridicat, sub conducerea lui Caligastia şi a celor o sută de asociaţi, înainte de rebeliunea lui Lucifer), şi din Eden, despre cele Şapte Spirite Maestre. Această învăţătura creiona răul ca o perioadă la fel de importantă ca şi binele, iar vestea cea bună era ca, la un moment dat, acest rău va fi încorporat pentru totdeauna în realitatea ultimă, care este cea a binelui. Mai târziu, această credinţă s-a transformat în ideea că binele şi răul se afla în perioade egale de luptă.
Tradiţiile evreieşti ale raiului şi iadului, precum şi conceptul despre diavoli sunt adunate în scrierile evreieşti, în timp ce păstrarea legendelor despre Lucifer şi Caligastia au fost preluate în principal de la zoroastrianism în perioada în care evreii s-au aflat sub dominaţia politică şi culturală a perşilor. Zoroastru, ca şi egiptenii, a vorbit despre “ziua judecăţii’, dar el a asociat acest eveniment cu sfârşitul lumii.
Religia care a succedat zoroastrianismului în Persia a fost influenţată profund de acesta. Când preoţii iranieni au căutat să înlăture învăţăturile lui Zoroastru, au reînviat vechiul cult al lui Mithra. Astfel, mithraismul s-a răspândit în zonele din Levant şi Marea Mediterană, fiind o vreme contemporan cu iudaismul şi crestinismul. Învăţăturile lui Zoroastru au influenţat astfel, consecutiv, trei mari religii: iudaismul, creştinismul, iar prin ele mahomedanismul.
Acest mare om, care a trăit în sec. VI înainte de Hristos, a făcut parte din acel grup unic care a încercat să menţină vie flacăra învăţăturii din Salem.
VII. Învăţăturile din Salem în Arabia
Învăţăturile lui Melchisedec despre un Dumnezeu Unic au apărut în deşertul arabic destul de recent. Ca şi în Grecia, în Arabia misionarii din Salem au eşuat. Asta s-a întâmplat deoarece instrucţiunile lăsate de Melchisedec au fost înţelese greşit şi s-a răsfrânt şi asupra călătoriei lor.
Nici chiar în China sau la Roma învăţăturile lui Melchisedec n-au cunoscut un eşec total aşa cum s-a întâmplat în această regiune aridă, care totuşi se află atât de aproape de Salem. Mult timp după ce majoritatea populaţiilor din Orient şi Occident au devenit budişti sau creştini, deşertul Arabiei a rămas la fel cum fusese mii de ani înainte. Fiecare trib îşi venera vechile fetişuri şi multe familii individuale aveau proprii lor zei. Multa vreme s-a dat o bătălie între zeiţa babiloniană Istar, evreiescul Iehova, iranianul Ahura şi Tatăl creştin al Domnului Iisus Hristos. Niciodată vreunul dintre aceste concepte n-a putut lua locul pe deplin în detrimentul celorlalte.
În fiecare parte din Arabia erau familii şi clanuri care îmbrăţişaseră vag ideea unui singur Dumnezeu. Aceste grupuri au păstrat tradiţiile lui Melchisedec, Avraam, Moise şi Zoroastru. Au existat numeroase centre care au răspuns învăţăturii lui Iisus, dar misionarii creştini din aceste zone de deşert era un grup auster şi lipsit de importanţă, în contrast cu supraveghetorii şi inovatorii care au lucrat ca misionari în ţările mediteraniene.
Deoarece discipolii lui Iisus au luat în serios cerinţa lui: “mergeţi în toată lumea şi propăvăduiţi evanghelia”, în Arabia aceştia s-au concentrat mai mult asupra acestei cerinţe, decât nevoilor urgenţe create de cerinţele sociale. Cu toate acestea învăţăturile lui Iisus au fost primite cu plăcere în Arabia.
Un singur element de natură tribală, rasială sau naţională a pus piedică acestora: respectul neobişnuit şi ciudat pe care aproape toate triburile arabe au căutat să-l arate unei pietre negre, folosită ca fetis într-un templu din Mecca. Treptat, acest punct comun de asociere şi venerare a dus la apariţia religiei islamice. Dacă Iehova a fost spiritul vulcanic pentru evreii semiţi, piatra Kaaba a devenit verişoara lui arabă.
Islamul a făcut o bună prezentare şi descriere a lui Alah ca fiind prima şi singura Divinitate. Punctul slab: asocierea forţei militare cu învăţătura sa, împreună cu degradarea femeii. Însă islamul a îmbrăţişat ferm ideea Tatălui Universal, “care ştie vizibilul şi invizibilul. El este mila şi compasiune.”
“Adevăratul Dumnezeu este nemăsurat în bunătatea sa faţă de toţi oamenii. Când sunt bolnav el este cel care mă vindecă.” “Oriunde trei oameni se întâlnesc împreună, Dumnezeu este prezent fiind al patrulea.” “Pentru el nu există primul şi ultimul; văzutul şi nevăzutul.”
