01.03.2012

Despre Melchisedec

Căutam răspunsuri, căutam motive, motivaţii şi explicaţii, învăţam să fiu Eu, în perioada când, fără să vreau prin intenţie conştientă, pornit pe un drum al desăvârşirii, primeam, fără să cer, împotriva a ceea ce însemna “folclor spiritual”, iniţieri şi acordaje în ReiKi şi nu doar ReiKi. Dintr-odată, două persoane, mi se trimiseseră cu iniţiere în Ordinul lui Melchisedec.
Răspunsurile au venit când mă aşteptam mai puţin, în liniştea minţii, în smerenie, şi suferinţă, învăţând încă iubirea necondiţionată. Toate experienţele mele spirituale aveau legătura între ele. Nici o iniţiere nu a fost întâmplătoare, pentru că tot ceea ce este, indiferent de drumul ales, totul are un scop şi face parte din Planul Divin.
Aşa că, am începând să despic firul în patru cautând în istorie şi nu am ajuns la nici un Început ci numai la câteva referiri. L-am descoperit pe Melchisedec mai întâi în Telos oraşul minunatei Lemurii, având o piramidă albă drept templu, apoi menţionat în Vechiul Testament, în Egipt făcându-se referire la Isis şi Ordinul lui Isis, şi de aici legătura cu Merkabah, floarea vieţii, Drunvalo Melkizedek…. apoi am găsit referiri la: Hermes Trismegistos, Orfeu, Pitagora, Moise, Platon, Zoroastru şi Buda, însă nedocumentate, aşa că am continuat propriile cercetări.
Am descoperit  simbolurile care fac referire la Melchisedec dar şi punctul de vedere ortodox cu referire la Vechiul Testament... Acestea sunt simbolurile care fac referire la Melchisedec:
Simbolul celor trei cercuri concentrice pe care Melchisedec l-a purtat ca emblemă a misiunii sale, a fost interpretat de o mare parte dintre ucenicii săi ca fiind cele trei împăraţii: cea a oamenilor, cea a îngerilor şi apoi cea a lui Dumnezeu. Foarte puţini dintre ucenici au ştiut că aceste trei cercuri concentrice simbolizează infinitul, eternitatea şi unversialitatea Paradisului. Într-o învăţatura mai extinsă a lui Melchisedec conceptul trinităţii se regăseşte în acest simbol.
A fost văzut pentru întâia oară de Amdon, un păstor chaldean, descendent al sumerienilor, atunci când Melchisedec a intrat în cortul acestuia. El şi-a declarat în faţa acestui păstor identitatea. ‘’Eu sunt Melchisedec, preot al lui El Elyon, Cel Mai de Sus, unul şi singurul Dumnezeu” cu 1973 de ani înainte de naşterea lui Iisus.

Controversă sau atestare?
Mulţi creştini şi-au pus întrebarea de ce a fost numit Iisus Hristos mare preot “după rânduiala lui Melchisedec”, iar nu după aceea a lui Aaron (Evr. VII, 11).  Controversa pare a se fi dus în termenii următori: dacă adevărata preoţie este cea care descinde din Aaron, cum afirmau cu încrâncenare iudeii, orice tentativa de a-L prezenta pe Iisus Hristos ca mare arhiereu, cum voiau creştinii, va fi în van, deoarece omul din Nazaret nu s-a născut din seminţia lui Levi, ci din aceea lui Iuda, deci fără nici o legătură cu neamul preoţilor Vechiului legământ; dacă, dimpotrivă, Iisus este marele arhiereu al Noului legământ, cum afirmau cu toată con­vingerea creştinii, atunci El descinde dintr-o altă preoţie şi aceasta este preoţia lui Melchisedec.
Temeiul cel mai puternic al acestei învăţături este psalmul CX, pe care însuşi Mântuitorul l-a invocat la un moment dat în dis­puta sa cu fariseii şi care spune următoarele: “Domnul a zis Domnului meu: Şezi de-a dreapta Mea, până voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale. Domnul a jurat şi nu-i va părea rău: Tu eşti preot în veac, după rânduiala lui Melchisedec” (Psalmul CX , 1,4). Mântuitorul a invocat prima parte (vezi Matei XXII, 41- 46); autorul epistolei către evrei pe cea de a doua (vezi Evrei V, 6, 10; 20; VII, 11, 17).
Sfântul Petru : “Voi sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt. Preaiubiţilor, vă sfătuiesc ca pe nişte străini şi călători (prin lumea aceasta) să vă feriţi de poftele firii pământeşti care se războiesc cu sufle­tul” (I Petru II, 9, 11; a se vedea si Apoc. I, 6; XX, 6).
Cele două preoţii, cea a apostolilor şi cea a laicilor, s-au aflat totdeauna solidare în apărarea adevărului de-a lungul sinuoasei istorii a Ortodoxiei în Orient. Ele formează împreuna Biserica şi numai împreună reuşesc în orice timp să păstreze adevărul revelat.

Preoţia lui Aaron
Pentru a înţelege semnificaţia corectă a preoţiei lui Melchisedec este necesară în prealabil o bună definire a preoţiei lui Aaron. Principala misiune a lui Aaron a fost aceea de a aduce jertfe la cor­tul întâlnirii pentru păcatele sale şi ale poporului (Lev. VIII, 1-2; IX, 1-24). Înaintea să însă adusesera jertfe marii patriarhi ai poporului evreu ca Iacov (Gen. XXVIII, 18; XXXI, 13), Avraam (Gen. XII, 7; XIII, 4; XXI, 33), toţi aceştia fiind precedaţi, la rândul lor, de o tradiţie urcând adânc în timp prin Noe (Gen. VIII, 20-22) până la Abel (Gen. IV, 4).
Anterior momentului Moise israeliţii aduceau jertfele lor fiecare unde voia, adică pe câmp, în ţarine etc. Ispita idolatriei datorată convieţuirii cu popoare idolatre era însă prea mare şi multi s-au abătut de la credinţa stră­moşului lor Avraam şi au început să jertfească idolilor locali. Pentru a preîntâmpina acest flagel Dumnezeu centralizează cultul, obligându-i pe toţi să aducă jertfele lor la “cortul întâlnirii”, la preoţii instituiţi special în acest scop. “Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: Vorbeşte lui Aaron şi fiilor lui şi tuturor copiilor lui Israel şi spune-le: iată, cea poruncit Domnul.
Aşadar, preoţia aaronita a fost, o măsura menită să pună capat idola­triei. Aducându-şi jertfele la “cortul întâlnirii”, la preoţii lui Aaron, israeliţii le aduceau din oficiu numai lui Yahve şi derapajul lor spre “alţi dumnezei” era astfel oprit. Principalul rol al preoţiei aaronite a fost deci acela de a direcţiona corect şi exclusiv jertfele spre adevăratul Dumnezeu, spre Yahve cel care a eliberat poporul evreu din robia egipteană pentru a-l conduce în ţara făgăduită lui Avraam şi urmaşilor săi.
Preoţia aaronită este astfel definitiv înlocuită de preoţia generală a poporului lui Dumnezeu. Alegerea leviţilor şi a lui Aaron în special încetează, căci în vremurile mesianice inaugurate de Iisus Hristos adevărata cunoaşterea a lui Dumnezeu şi închinarea către El o posedă şi o aduc până şi pruncii (Matei XXI, 15-16; XVIII, 6).
Preoţia lui Aaron este înlocuită în Noul legământ de preoţia lui Hristos, cea “după rânduiala lui Melchisedec”! De ce a fost declarată preoţia creştina ca fiind nu după rânduiala lui Aaron, ci după aceea a lui Melchisedec? Ce deosebeşte preoţia creştină de aceea aaronita?
În ce sens Melchisedec a fost o prefigurare a lui Hristos? În spiritul celor spuse mai sus preoţia lui Aaron a avut rolul de a menţine fidelitatea, credinţa fermă faţă de Yahve, adevăratul Dumnezeu. Ea a fost, deci, o preoţie a credinţei, a aşteptării neclintite pentru şi în numele între­gului popor evreu în vederea împlinirii făgăduinţelor făcute de Yahve strămoşilor, în special lui Avraam, părintele tuturor celor credincioşi.
Aaron întruchipa în modul cel mai înalt preoţia avraamică a credinţei, a aşteptării făgăduinţei. “Când vei intra în ţara pe care ţi-o dă de moştenire Domnul, Dumnezeul tău, când o vei stăpâni şi te vei aşeza în ea, să iei cele dintâi roade, să te duci la preotul care va fi în zilele acelea, apoi să iei cuvân­tul şi să spui înaintea Domnului Dumnezeului  tău: Tatăl meu era un arameu pribeag” (Deut. XXVI, 1, 3, 5). Evreul, chiar ajuns în pământul făgăduinţei, nu trebuia să uite nici o clipă condiţia sa de pribeag prin această lume, asemenea părintelui său Avraam.
Mesia-Hristos, ca singurul cu adevărat neprihănit, se învredniceşte de odihna de-a dreapta lui Dumnezeu şi de aceea lui i se potriveşte cuvântul: “Domnul a zis Domnului meu: Şezi de-a dreapta Mea, până voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale” (Ps. CX, 1). Autorul epistolei către evrei sugerează, aşadar, că, deşi Dumnezeu s-a odihnit de toate lucrurile sale în ziua a şaptea, El a promis, totuşi, evreilor odihna pe când aceştia se aflau pribegi în pustia Sinaiului; dar pentru că aceştia şi-au mani­festat răzvrătirea, împlinirea promisiunii este amânată pentru vremuri ulte­rioare şi consemnată ca atare de psalmistul David.
Acesta este rationamen­tul în baza căruia autorul arată că adevărata odihnă a fiilor credinţei a sur­venit abia în Iisus Hristos, Marele Arhiereu al Noului legământ, care a ajuns în adevărata sfânta a sfintelor, în patria cerească a odihnei veşnice (Evr. III, 7-11; IV, 1-10).

Scriptura despre Melchisedec?
“Dupa ce Avraam s-a întors de la tăierea lui Kedarlaomer şi a regilor care erau cu acesta în Valea Save, adică în Câmpia Regelui, Melchisedec, regele Salemului, a adus pâini şi vin. El era preot al Dumnezeului cel Preaînalt. L-a binecuvântat pe Avraam şi i-a zis: Binecuvântat fie Avraam de către Dumnezeul cel Preaînalt, care a zidit cerul şi pământul. Vrednic de binecuvântare este Dumnezeul cel Preaînalt, pentru că i-a dat pe duşmani în mâinile tale. Şi Avraam i-a daruit o zecime din toate” (Gen. XIV, 17-20).
Din textul de mai sus este de reţinut faptul extrem de important că Melchisedec nu jertfeşte ceva Dumnezeului celui Preaînalt, Căruia îi era preot, ci-i aduce lui Avraam pâini şi vin! El îi aduce marelui patriarh daruri de pâine şi vin din oraşul păcii, al odihnei, Salem. Salemul apare aici ca un ţinut al păcii, al fericirii şi stabilităţii, la care Avraam, arameanul pribeag nu poate decât să viseze. Primind darurile regelui neprihănit, părintele credinţei capătă o prefigurare a ceea ce aveau să guste permanent urmaşii săi, când Dumnezeu avea să-şi împlinească promisiunea de a-i conduce în pă­mântul făgăduinţei. Pâinea şi vinul din Salem nu erau, de fapt, decât o umbră a celor viitoare, o prefigurare a bogăţiilor ţării promise în care aveau să se odihnească fiii credinţei.
O prefigurare similara aveau să primească vreii în pustiul Faram sub forma prepeliţelor şi a manei căzute din cer, dar mai ales sub aceea a strugurilor, a smochinelor şi a rodiilor aduse de tri­mişii lui Moise din Canaan (Num. XI, 4-16; XIII, 1-27). Avraam a mulţumit regelui din oraşul odihnei, Salem, pentru darurile primite şi i-a dat lui Melcisedec zeciuala din toate, Israeliţii din pustiul Faran n-au dovedit aceeaşi recunoştinţă şi s-au revoltat împotriva lui Yahve şi a celor care adu­sesera daruri din Canaan. Mânia lui Dumnezeu s-a aprins şi de aceea Canaanul istoric, deşi avea să fie cucerit ulterior, nu avea să mai fie ţara adevăratei odihne pentru evrei, ci doar o împlinire provizorie a unei făgă­duinţe făcute cândva marelui patriarh Avraam.
Evenimentul din pustiul Faran avea să devină paradigmatic pentru Iisus Hristos. Asemenea lui Moise de odinioară, Iisus anunţa apropierea împărăţiei cerurilor, a noului Canaan (Matei IV, 17; Marcu I, 14-15) în care, ca şi în vechiul, intrarea nu putea fi făcută decât prin forţă, prin cucerire (Matei XI, 12, Luca XVI, 16). Şi tot asemenea lui Moise (Num. XIII, 1-20), el alege 12 bărbaţi pe care-i trimite să anunţe vestea cea bună a apropierii împărăţiei şi să aducă în lume bogăţiile acesteia (Matei X, 1-8; Marcu III, 13-19; VI, 7-13; Luca IX, 1- 6). Şi tot asemenea lui Moise (Num. XI, 16) Iisus mai alege, alături de cei 12, alţi 70 de ucenici ca să-i ajute pe aceştia în conducerea poporului către împărăţie (Luca X, 1-6).
Atât cei 12 aleşi de Moise, cât şi cei aleşi de Iisus, poartă titulatura de trimişi, apostoli. Atât cei 70 aleşi de Moise, cât şi cei 70 aleşi de Iisus, poartă numele de bătrâni. Şi într-un caz şi în altul cei 12, ca şi ce 70, sunt trimişi în mijlocul poporului să anunţe apropierea pământului făgăduinţei, a noului Canaan, să facă demonstraţia bogăţiilor acestei ţări a “laptelui şi a mierii”, să anunţe că pacea, odihna acestui ţinut mirific, acestui nou Salem, va înlocui, în sfârşit, pribegia şi suferinţele de până atunci. Faptul că Iisus îşi modelează acţiunea după evenimentele din pustiul Faran apare cu şi mai multă evidenţă în episoadele înmulţirii pâinilor în pustie (Ioan VI, 1-14).
În aceeaşi logică Iisus oferă apostolilor Săi, şi prin ei poporului, pâinea şi vinul împărăţiei (Luca XXII, 17-20; Ioan VI, 30-51). De data acesta, chiar dacă nu apare nici o referire în text, modelul urmat aici nu mai este neapărat acela al evenimentelor din pustiul Faran, la graniţele ţării Canaan, ci acela al întâlnirii dintre Avraam şi Melchisedec. Ca şi misteriosul per­sonaj din cartea Genezei, Iisus oferă apostolilor pâine şi vin, darurile împărăţiei păcii veşnice (Luca XXII, 16, 18).
Din acest motiv Hristos este numit de autorul epistolei către evrei “preot al bunurilor viitoare”: “într-adevăr, Legea, care are umbra bunurilor viitoare, nu înfăţişarea adevarată a lucrurilor, nu poate niciodată, prin aceleaşi jertfe, care se aduc neîncetat în fiecare an, să facă desăvârşiţi pe cei ce se apropie. Hristos a venit ca mare preot al bunurilor viitoare, a trecut prin cortul acela mai mare şi mai desăvârşit, care nu este făcut de mâini, adică nu este din zidirea aceas­ta “ (Evr. X, 1; IX, 11). Iată, deci sensul adânc al expresiei “după rânduiala lui Melchisedec”. Iisus este noul rege al neprihănirii, Cel care aduce daruri de pâine şi vin din noul Salem, care este, de fapt, împăraţia cerurilor, a păcii veşnice (Ioan XIV, 27; XVI, 10).
Pe lângă toate acestea, cercetând Scriptura, doar Melchisedec vorbeşte de Dumnezeul cel Preaînalt, taină ce doar iniţiaţi o desluşesc.